Rastingnit impreuna cu Hristos

Postul Mare este un minunat urcuş nu numai spre Sărbătoarea Învierii Domnului, ci spre desăvârşirea noastră. Evangheliile duminicale ale Postului Mare reprezintă ele însele trepte ale acestui urcuş. Luând aminte cum se cuvine la mesajul lor, vom urca, treaptă cu treaptă, la înălţimea chemării noastre de ucenici ai lui Hristos (de creştini).
Cuvintele Evangheliei de astăzi au fost adresate de Mântuitorul nu numai ucenicilor, ci şi mulţimii. Sf. Marcu ţine să precizeze acest lucru: «Şi chemând la Sine mulţimea, împreună cu ucenicii Săi…». Nu era, oare, cazul ca, în faţa unui astfel de auditoriu, Mântuitorul să dea nişte învăţături mai uşoare, mai puţin radicale? Nu era mai «pedagogic» să hrănească cu lapte mulţimea aceea de «prunci» duhov-niceşti (cf. I Cor 3, 1-2)?
Ei bine, nu! Într-o altă împrejurare, când Domnul a vorbit despre împărtăşirea cu trupul şi sângele Său drept condiţie sine qua non a mântuirii, chiar unii care până atunci se considerau ucenicii Săi au avut o reacţie de respingere, zicând: «Greu este cuvântul acesta! Cine poate să-l asculte?» Şi L-au părăsit. Iar El n-a încercat în nici un fel să-i înduplece să rămână, nici n-a diluat cât de cât cuvântul cel prea «greu» de purtat pentru ei. Dimpotrivă, i-a întrebat pe cei ce rămăseseră (pe cei doisprezece): «Nu vreţi şi voi să vă duceţi?» (In 6, 60-67). În acest fel, Domnul a arătat că Evanghelia Sa nu poate fi diluată, că radicalismul ei nu poate fi atenuat şi că, a-i diminua exigenţele înseamnă, de fapt, a o falsifica.
În mulţimea de oameni care, după Evanghelia de astăzi, Îl asculta pe Mântuitorul, probabil că destul de mulţi, cuceriţi de învăţătura Sa, dar, mai ales, uimiţi de minunile Sale, nutreau gândul de a-L urma, de a-I deveni ucenici. Ori, iată, Domnul le înfăţişează statutul ucenicului într-un cuvânt cel puţin tot atât de «greu» ca şi cel despre a mânca trupul şi sângele Său: «Oricine voieşte să vină după Mine, să se lepede de sine, să-şi ia crucea şi să-mi urmeze Mie» (Mc 8, 34).
În vorbirea curentă, expresia «a-şi lua crucea» a ajuns să însemne pur şi simplu a îndura o situaţie neplăcută, a duce povara vieţii de toate zilele, cu toate inconve-nientele ei. Astfel încât, ascultând acest cuvânt al Evangheliei, cei mai mulţi dintre noi nu mai realizăm cât de şocant a putut fi cuvântul lui Iisus pentru cei ce-L ascultau atunci. Căci, «a-ţi lua crucea» nu înseamnă altceva decât a fi răstignit, adică a fi executat în chipul cel mai groaznic şi mai ruşinos. Ascultătorii Mântuitorului avuseseră, desigur, prilejul să vadă oameni murind pe cruci. Era atunci în creştere între iudei mişcarea zelotă, care, în «zelul» ei pentru scuturarea jugului roman, nu se dădea în lături de la acte pe care le-am numi astăzi teroriste. Pedeapsa obişnuită pentru autorii unor astfel de acte era răstignirea. În opera istoricului Iosif Flaviu    (sec. I) citim adeseori despre răstigniri şi despre răstigniţi. Iudeii ştiau, deci, foarte bine ce înseamnă   a-ţi lua crucea. Să mori pe cruce – ce oroare! Cicero califică răstignirea drept «cea mai crudă şi mai teribilă pedeapsă» (crude-lissimum et teterimum supplicium). La grozăvia de neima-ginat a chinurilor trupeşti se adăuga îngrozitoarea încărcătură morală a acestui supliciu, răstignirea fiind rezervată pentru sceleraţi, cum, de pildă, fuseseră Baraba şi cei doi tâlhari răstigniţi împreună cu Mântuitorul. O încărcătură cu o serioasă conotaţie religioasă pentru iudei, care, conform prevederii din Legea lui Moise (Deut 21, 23), vedeau în cel atârnat pe lemn un «blestemat».
E adevărat, Mântuitorul nu murise încă pe cruce atunci când rostea aceste cuvinte. Ba chiar, deşi le prevestise ucenicilor patimile şi moartea Sa (Mc 8, 31), nu le vorbise încă în mod precis despre faptul că va fi răstignit. Dar, cum spuneam, ascultătorii ştiau foarte bine ce înseamnă crucea. Nu aveau cum să se înşele asupra sensului exact al cuvintelor Învăţătorului galileian.
Versetele următoare arată limpede că, înfăţişând ascultătorilor condiţiile uceniciei, Mântuitorul a avut în vedere exact acest înţeles radical al luării crucii. Căci, arată El în continuare, luarea crucii şi urmarea Sa – cu crucea în spate, spre locul supliciului – nu este o simplă metaforă, ci înseamnă să fii gata a-ţi pierde «sufletul» pentru Hristos şi pentru Evanghelie (v. 35-37). A-l pierde pentru a-l câştiga. Folosind ambiguitatea termenului grecesc psyche (ca, de altfel, şi a corespondentului său ebraic nefeş), textul evanghelic evidenţiază contrastul între viaţa pământească şi cea duhovnicească. Într-adevăr, psyche înseamnă şi „viaţă, adică viaţa biologică, viaţă în trup, dar şi „suflet“, adică partea spirituală a omului, componenta mai adâncă a eului individual, prin care şi suntem persoane umane. Viaţa firească este pusă în contrast cu viaţa cea adevărată şi veşnică; „Sufletul“ biologic, cel prin care omul este o fiinţă vie (cf. Facere 2, 7), este pus în contrast cu fiinţa spirituală a omului.
Condiţia uceniciei este exprimată aici în modul cel mai tranşant: a deveni creştin înseamnă a te îmbrăca în cămaşa morţii. Sf. Ioan Gură de Aur ne arată că aşa trebuie înţeles acest cuvânt al Mântuitorului. «Ucenicii lui Hristos – zice el – trebuie să înfrunte nu numai moartea aceasta firească, ci chiar moartea silnică; şi nu numai moartea silnică, ci şi moartea de ocară» (Omilii la Matei, în Scrieri, partea a treia, col. «Părinţi şi scriitori bisericeşti», 23, Bucureşti, 1994, p. 434). Când evanghelistul scria aceste cuvinte, la câteva decenii de existenţă a Bisericii, mulţi dintre ucenicii lui Hristos plătiseră deja acest preţ. Biserica îşi avea deja veşmântul împurpurat de sângele martirilor ei. Cei ce ţin la viaţa lor – zice Evanghelia – n-au ce căuta pe calea lui Hristos, care este  o cale a crucii.
Cum n-au ce căuta pe această cale oamenii lumeşti, cei pentru care «lumea» este ceva. O, săracii oameni lumeşti! Porniţi cu sârg în «câştigarea lumii», parcă numai «lumea întreagă» i-ar putea satisface. Şi totuşi, cu cât mai de preţ decât «lumea întreagă» este «sufletul» lor, pe care-l ignoră şi de a cărui «scăpare» nu se preocupă nicidecum!
Pentru oamenii fireşti şi lumeşti crucea nu poate fi decât nebunie şi sminteală (cf. I Cor 1, 23-25). Cum să-şi asume ei «batjocorirea lui Hristos» (Evrei 11, 26), când nu-i interesează decât lumea şi lauda ei? Cum să primească chinurile crucii, când nu urmăresc decât plăcerile? Mântuitorul ştia foarte bine acest lucru. Ştia că nu oricine poate să-I fie următor. De aceea nici nu «cosmetizează» deloc situaţia celui pornit pe urmele Sale. Crucea, da, crucea, adică vrăjmăşia, ocara şi prigoana până la moarte, este tot ceea ce ucenicul lui Hristos poate aştepta din partea lumii de păcat. Căci, le zice Iisus ucenicilor Săi, «nu este sluga mai mare decât Stăpânul său. Dacă M-au prigonit pe Mine, şi pe voi vă vor prigoni» (In 15, 20).
Bine, vom zice, dar nu toţi ucenicii lui Hristos au murit pe cruce! Cei mai mulţi, chiar dintre sfinţii cei mari, au murit de moarte bună!
Obiecţia este întemeiată. Şi totuşi, există un fel de răstignire pe care o primesc toţi adevăraţii ucenici ai lui Hristos. Şi nu este vorba de o răstignire ca mod de încheiere a vieţii, ci de o răstignire continuă. Este răstignirea «omului vechi» (Rom 6, 6), printr-o statornică actualizare în viaţa de credinţă a Botezului creştin, care este moarte şi îngropare împreună cu Hristos (Rom 6, 3 şi urm.); este răstignirea «trupului, împreună cu patimile şi cu poftele» (Gal 5, 24); şi este răstignirea faţă de lume (Gal 6, 14). Nici prin acest fel de răstignire însă, radicalismul crucii nu este deloc atenuat. Răstignirea omului vechi, răstignirea trupului, cu patimile şi cu poftele sale, răstignirea faţă de lume nu sunt simple vorbe mari. A primi acest fel de răstignire presupune condiţia pe care Mântuitorul o prezintă chiar la început: anume, lepădarea de sine.
Fără lepădarea de sine nu poţi nicidecum să urmezi cu adevărat pe Hristos. «Oricine» de la începutul frazei arată că nimeni nu poate deveni ucenic eludând această condiţie. Ce înseamnă exact lepădarea de sine? Pentru cei care nu trăiesc această stare expresia nu este deloc uşor de înţeles. Exegeţii spun că avem de-a face aici cu una dintre noţiunile cele mai dificile din Evanghelie. Mulţi creştini înţeleg această expresie într-un mod fals, ca reţinerea de la unele plăceri. Ori, «sinele» este mult mai mult decât atât şi radicalismul a ceea ce înseamnă «lepădarea de sine» nu este cu nimic mai prejos decât acela al răstignirii pe cruce. Ne poate ajuta la înţelegerea acestei expresii modul în care ea a fost tradusă în diferite limbi. Astfel, ea a fost redată prin «a nu te accepta pe tine însuţi», «a te uita pe tine însuţi», «a nu lua seamă la tine însuţi», «a nu te preocupa de tine însuţi», «a nu te închina la tine însuţi» (adică, a nu te face propiul tău dumnezeu), «a nu face voia inimii tale», «a nu-ţi mai aparţine ţie însuţi», «a zice: nu fac ceea ce voiesc să fac», «a zice: eu nu sunt bun de nimic», «a nu te gândi la tine însuţi», «a lepăda felul tău de a gândi», «a lăsa deoparte cele ale tale», «a te dispreţui», «a-ţi întoarce spatele ţie însuţi», «a nu se supune sieşi», «a zice: eu nu trăiesc pentru mine însumi», «a zice „Nu“ sieşi», «a renunţa la sine însuşi», «a se renega pe sine însuşi» etc. (Cele mai multe din aceste exemplificări le-am redat după un manual de traducere a Evangheliei de la Marcu pus la îndemâna traducătorilor de «Societăţile Biblice Unite»: Robert G. Bratcher şi Eugene A. Nida, A Handbook on the Gospel of Mark, UBS Handbook Series, New York, 1961, retip. 1993, p. 266).
Marea înşelăciune a diavolului este a ne face să credem că putem să-I urmăm lui Hristos fără a avea lepădarea de sine, păstrând cât mai multe din cele ale omului vechi, fiind blânzi cu «trupul» şi avându-ne bine cu «lumea». O, cât de mulţi se cred următori ai lui Hristos, când de fapt drumul lor este împotriva Lui! Fug de cruce, şi se laudă că au crucea! Vorbesc de răstignirea trupului lor, când, de fapt, «ei răstignesc loruşi, a doua oară, pe Fiul lui Dumnezeu şi-L fac de batjocură» (Evrei 6, 6)!
Alţii, mulţi, nici nu vor să audă de luarea crucii şi de urmarea lui Hristos. Chemarea la ucenicie nu-i atinge nicidecum. De cruce fug cât pot de tare. Au necazuri şi suferinţe, ca orice om, dar n-au cruce. Căci cruce ai numai dacă-L ai pe Hristos. Şi, o, dacă-L ai pe El, cât este de fericită luarea şi purtarea crucii! Cât este de fericită răstignirea împreună cu El, care este totodată înviere şi viaţă!
Căci, într-adevăr, lepădarea de sine şi purtarea crucii nu se reduc la aspectul lor negativ. Ele nu înseamnă sărăcie şi chin, ci bogăţie şi fericire mai presus de orice cuvânt omenesc. Nu rămâne un gol în locul «sinelui» pe care l-am lepădat, dacă l-am lepădat; ci acest loc îl ia Hristos. Astfel, răstignirea noastră este, de fapt, o răstignire împreună cu Hristos (Gal 2, 20). Iar Hristos Cel ce, în fiinţa noastră, a luat locul «omului celui vechi» nu este numai răstignit, ci şi înviat şi înălţat de-a dreapta Tatălui, este Iisus Hristos Biruitorul, «Împăratul împăraţilor şi Domnul domnilor» (Apoc 19, 16).

Pr. Prof. Dr. Vasile MIHOC

Rolul si importanta marturisirii de credinta

Credinta si marturisirea ei plenara reprezinta unul din conceptele biblice funda­mentale si unul din elementele constitutive ale Bisericii crestine. Mantuitorul Iisus Hristos si-a inceput propovaduirea prin cuvintele : “pocaiti-va si credeti in Evanghe­lie” (Marcu 1, 15), considerand credinta si marturisirea ei conditie esentiala a mantuirii (Marcu 16, 16) si “piatra” pe care este zidita Biserica Sa (Matei 16, 16-18). Credinta este atat o experienta spirituala a intalnirii dintre om si Dumnezeu in Iisus Hristos prin harul Sau, cat mai ales o participare personala la marturisirea adevarului integral pe care Iisus Hristos l-a incredintat Bisericii Sale prin Duhul Sfant. Nu-i suficient numai sa pri­mim cuvantul lui Dumnezeu si sa-l rostim “intru marturisirea inimii”, ci trebuie sa se dea si o buna marturie despre adevarul lui inaintea oamenilor (I Tim. 6, 12), dupa pilda lui Hristos care “a venit in lume sa marturiseasca adevarul” (Ioan 18, 37). Termenul pune accentul deci atat pe actul personal al marturisiri credintei cat si pe continutul sau adevarul credintei marturisite. Numai cand continutul marturisirii noastre de credinta va fi identic cu continutul marturisirii de credinta apostolice, ea va fi cu adevarat o marturisire de credinta comuna, in temeiul careia toate Bisericile locale vor putea marturisi la fel pe Hristos in comun, inaintea lui Dumnezeu si a oamenilor si vor putea participa impreuna la comuniunea euharistica deplina cu Hristos si prin El cu intreaga Sfanta Treime si toti intreolalta in trupul Sau eclesial.

 ”Sa tinem deci adevarul, in iubire si sa sporim intru toate, pentru El, Care este capul – Hristos. Caci din El, tot trupul bine alcatuit si bine incheiat, prin toate lega­turile care ii dau tarie, isi savarseste cresterea potrivit lucrarii masurate fiecaruia din madulare si se zideste intru dragoste” (Efes. 4, 15-16).

 Pr. Prof. Dr. IOAN I. ICA

Citate de la urmatorul link :

http://www.crestinortodox.ro/dogmatica/dogma/rolul-importanta-marturisirii-credinta-68852.html